marți, 18 februarie 2014

Manifest pentru sacralitatea artei

Jos Arta
căci s-a prostituat!
Poezia nu e decât un teasc de stors glanda lacrimală a fetelor de orice vârstă;
Teatrul, o rețetă pentru melancolia negustorilor de conserve;
Literatura, un clistir răsuflat;
Dramaturgia, un borcan de fetuși fardați;
Pictura, un scutec al naturii, întins în saloanele de plasare;
Muzica, un mijloc de locomoțiune în cer;
Sculptura, știința pipăirilor dorsale;
Arhitectura, o antrepriză de mausoleuri înzorzonate;
Politica, îndeletnicirea cioclilor și a samsarilor;
...Luna, o fereastră de bordel la care bat întreținuții banului și poposesc flămânzii din furgoanele artei.
(Manifest activist către tinerime, de Ion Vinea)

O parte dintr-un text ce m-a frapat. Nu atât prin caracterul radical pe care îl promovează, cât prin adevărul pe care-l exprimă; trist e nu doar faptul că manifestul exprimă realitățile de acum aproape un secol, ci și faptul că după atâta amar de vreme, în care am luptat pentru drepturi, libera exprimare, diversitate, trăim într-o societate aparent dezvoltată, pe fondul unei superficialități dureroase.
Arta e interpretată la un nivel sub-mediocru, e blamată și terfelită în moduri neînchipuite, de fiecare dintre noi, în ceea ce numim secolul XXI, caracterizat de evoluție, modernitate, deschidere către nou, către inovație și spectaculos. Abureli. Ne caracterizează aceeași stare de lehamite, de a ne complace într-o situație absurdă de lipsă de idei, de limpezime a minții, încât evoluția nu se întrezărește prea curând în vreun domeniu.
Nu vreau să dau impresia de pesimism sau ultra-criticism, însă modul în care arta, fie ea sub orice formă, este tratată de către poporul nostru mă face să-mi fie greață de orice tentativă eșuată de a impresiona un public mulțumit cu firmituri. Cu firmiturile unor imitații proaste și ieftine, cu "artă" de duzină care "prinde", pentru că astăzi vânăm faimă, nu respect, vânăm fețe impresionate de aparențe, nu de esență, iar într-un secol în care posibilitățile de afirmare sunt infinite, acest lucru e rușinos. Nici măcar trist, sau tragic - nu - e rușinos pentru un popor capabil și bogat, care își refuză propria istorie și bogăție culturală în favoarea unor reprezentări superficiale și mizere, ridicate la rang de artă.

Da, Arta s-a prostituat. S-a vândut pe bani unor incapabili, care înjosesc ceea ce ar trebui să reprezinte imaginea unui popor demn, sfânt, poporul român. Și totuși noi am scos Arta "la produs", fiindcă ea însăși ca entitate s-ar fi protejat dacă ar fi putut, iar dacă nu, s-ar fi sinucis, preferând moartea în Infernul lui Dante, decât existența într-o stare de semi-mortalitate. 
Jucăm într-o drama pe care o regizăm clipă de clipă, în chipul "fetușilor fardați", o piesă de duzină cu actori plictisiți, un scenariu fără titlu sau structură, într-un haos grotesc și perfid. Ce scârbă mi-e de felul în care ne înjosim propria condiție, propriul popor; ceea ce ar trebui să numim cu mândrie "artă" e astăzi doar o pâlpâire slabă a luminii de la capătul unui tunel pe jumătate dărâmat.
Am văzut artiști adevărați și da, sunt niște ființe umane aparte, demne de respect și apreciere. O asemenea dedicare nu mi-a încercat sufletul cred că niciodată, în timp ce în privirile acelor oameni se putea vedea pasiunea, pe chipul lor sacrificiul dar și mulțumirea. De ce-i denigrăm? Cu aceștia ar trebui să ne mândrim! Dar cine să-i cunoască? Iar cei care-i cunosc, de ce să nu-i judece, în fond acesta e spiritul românesc cultivat în ultima lungă perioadă - "românașu' șmecherașu' ".
Cultivăm lipsa, moartea pasiunii și a inițiativei, cultivăm josnicia și depravarea în domeniul artei, depravare în sensul înjosirii valorilor, într-un secol în care ar trebui să fim pe rampa de lansare către absolut și împlinire din acest punct de vedere, nu într-un continuu regres.

Să stârpim prin forța dezgustului propagat, stafiile care tremură de lumină.
Să ne ucidem morții!