joi, 17 aprilie 2014

Nici urmă de amor

Învățăm să trăim cu fiecare clipă ce se scurge, învățăm că oamenii sunt răi, știm că noi suntem oameni, dar oglinda în care ne privim pe noi ne arată buni - nu e narcisism și nici amăgire, pentru că așa cum putem vedea în cel de alături cel mai ușor partea rea, așa putem vedea în noi înșine partea bună.
Facem schimb de roluri, vânatul devine vânător și cel din urmă suportă consecințele propriilor fapte. Îmi place să vânez în același stil barbar în care am fost vânată; mă cuprinde vinovăția dar îmi trece imediat, e extaz, e frenezie, pentru că spiritul de conservare e mai pronunțat decât conștiința ce abia șoptește. Respirația îmi inundă gâtul cu râsete zgomotoase, malefice-ar zice unii, care însă reprezintă descărcarea unor emoții, descătușarea de sentimente și simțiri, detașarea de propriul corp și actuala existență, pământeană.



Ești o epavă, o privire obosită pe malul mării reci, asta ești. Și așa ai să mai fii înca mult timp. Mai știi când te hrăneai cu energia și voioșia mea? Acum natura-și ia înapoi toate darurile, zi "mersi" că eu nu mai vreau nimic, altfel te-ai dezintegra.
Plângi? Ce trist. Nu credeam că poți fi și uman, am crezut c-am legat o legătură cu o stafie, cu iluzia unei persoane întregi, care de fapt era o umbră. Umbră ce m-a ținut în frig, umbră ce-a abătut ploile asupra mea, întunericul în care m-am cufundat și în care m-am regăsit - pentru asta îți mulțumesc, nenorocite, c-ai scos din mine și ce nu știam că există. E o mare realizare să-ți descoperi încă din tinerețe atâtea laturi. Mă întreb câte mai sunt.



A ieșit în frigul de afară înfofolită în mii de haine, pulovărașe și blugi care îi scoteau în evidență oasele șoldurilor așa cum îi plăcea. Un vânt aspru i-a mângâiat fața ușor pudrată, roșioară în obraji de la temperatura scăzută din acea perioadă. S-a întors la fel de goală pe cât plecase și așa stă și acum așteptând ca apa fierbinte să umple cada. Goală de credințe, de idei și haine, de speranțe sau gânduri, de tot. Așa cum a lăsat-o Mama Natură, își inspectează în oglindă corpul iar și iar, insistând mai mult pe aspectele care nu-i plac decât pe acelea care o mulțumesc. Minte de femeie. 
Această goliciune o inspiră, îi inundă toți porii cu imaginea zilelor calde, îi dă puterea de a se transforma în femeia pe care o admiră în fiecare vis, cu fiecare gând. Scufundându-se în apa fierbinte, zâmbește, se admiră. Își admiră curajul, puterea ce zace în sufletul ei, inteligența de care nu se îndoiește. Își admiră evoluția, dur contestată, dar vitală pentru propria-i existență.


Îmi doresc s-am parte de ceea ce merit, deopotrivă bun și rău. Sunt pregătită să înfrunt tot ce m-așteaptă; și înainte eram, dar trebuia să și conștientizez acest fapt. Mă simt liberă de orice, fără granițe, fără reguli, fără nimeni. Clișeistic, însă singur te naști, singur mori. Unii uită să-și amintească faptul că de-a lungul vieții, de multe ori tot singur și trăiești. Atâta filosofie-n mintea mea, atâtea idei preluate, prelucrate, inventate. Un ghiveci de concepții, dar frumos aranjate, să ne-nțelegem, în tot haosul este o ordine, un criteriu de sortare. Să trăim în haos - sau mai bine zis, s-acceptăm c-o facem. Minunat destin ți-am pregătit, viață..

Dedicație ție, suflet hain,
Ce ai văzut în mine și ochiu-ți cel fin.
Smulge-mi mii lacrimi, și un oftat,
Să ți se scurgă din gâtlejul pătat - 
De fum și ceața și spini tăiați scurt
Amintește-mi că lumea de care fug
Plânge cu hohot pe pieptu-mi plăpând
Și zâmbește continuu cu-n zâmbet de tâmp.
Mă pierd în simțire, m-ascund în culoare,
Mă nasc și mă-nec în a mării paloare..
Minunat destin ți-am pregătit, viață,
Curgi pe-a mea inima, și-mi treci prin față..