Trosnete și-alergătură

Simt cum trosneşte viaţa în mine de prea multă intensitate, dar şi cum trosneşte                                       de prea mult dezechilibru. 

Emil Cioran.

Și foame. Foame de prezență omenească, de afecțiune, de mângâiere și amor; mă scald într-un dezechilibru inuman, într-o mare de șerpi avizi de durere, de dor și plânsete, de hohote și sughițuri ascunse.

E plin de zâmbete în jur, zâmbete ce-ascund ca și al meu povești triste, povești banale și deopotrivă unele magnifice. Câtă ardoare să le aflu pe toate, să mă hrănesc din amintiri, din ochi umezi și hohote de râs, să ofer o privire gata să cuprindă toată această energie, un suflet pregătit să acumuleze smoală și petale dulci de mac. Și-un surâs frumos, pictat pe-o față de bărbat, lângă riduri fine de expresie, lângă ochi gata să cuprindă-n brațe-un suflet. Hai zâmbește-acum, când încă mi-e greu să asociez vocea cu un chip dar păstrez în minte cuvinte bine-ntipărite. Și atingeri, șoapte, un „nemernico” aruncat într-un context aprins de-o flamă de moment. Și ceva urme ce se văd și-acum.

Câtă forță, cât suspans și o apăsare-ngrozitoare îmi apar iar pe sub pleoape, trosnește viața în mine de prea multă intensitate iar la suprafață-i doar o mare calmă, cu un val răzleț ce se izbește temător de-o stâncă. Stâncă ce-a îndurat furtuni, prin care au trecut ascuțit trăsnete lăsând cicatrici lirice, tușe colorate de-amintiri. Ce dezechilibru  magnific, ce dulce tragedie, cruntă ironie, și-un răzleț oftat. 

Mi-am ascuns sub piele fapta, e înc-acolo, e tot a mea, se reflectă în oglinzi și geamuri pline de amprente pentru cei ce-au ochi să vadă, adică prea puțini. Și-mi schimbă pulsul, frecvența răsuflării și mă face să mă tem. Mă clatină atunci când merg pe-o stradă dreaptă și-mi redă balansul necesar când pășesc stâng-drept-stâng pe-o funie îngustă ca un fir de pânză de păianjen. Dezgustătoare ființă, dai naștere operelor de artă pe care le admir când mă refugiez în natură.

Da, o să fug. Într-o zi n-ai să mai știi de mine și-ai să zici c-am înnebunit. Sau mi-am revenit. Un hoinar romantic într-o lume mică și înghesuită ca-ntr-o nucă. Să știi c-am să fug mai întâi la Praga, ai să mă găsești acolo într-un balcon de fier forjat scriind sau pictând și bineînțeles savurând o țigară și o cafea dulce cu mult lapte. Multe lucrări vor fi rupte și scuipate de nervi, altele mândre agățate de pereți. Dulci vicii, dulci păcate, oh cât ador să greșesc în fața mea asemeni unui copil ce trage-o mâță de coadă. Nu stiu după Praga ce-am să fac, știu c-acolo o să mă refugiez și am să-mi trăiesc sufletul literalmente, o să mă pierd în mine și în tot ce-am iubit de-a lungul vieții și morții.

Am fost și moartă, da, a fost urât și negru și negrul acela nu mi-a plăcut ca cel pe care-l port mereu pe haine. Mă îneca, mă sufoca mai rău decât fumul dintr-o sobă înfundată. M-a asfixiat de câteva ori dar cineva a deschis ușa și-am scăpat, și-acum mă-ntreb unde aș fi fost acum dacă era ușa-ncuiată. Oare o spărgeau? Nu-mi amintesc dacă avea măcar geamuri, era prea mult fum și n-am mai apucat nici s-o văd deschizându-se. Doar m-am trezit pe camp. Și erau maci mulți. Mi-am pus câțiva în păr, bineînțeles, câțiva în sân iar încă vreo doi mi i-am agățat de o cordelușă de la brâu. Aveam o rochiță albă, frumoasă, nu știu de unde, dar mi-a amintit de mama. Aș fi vrut să mă vadă cineva cât sunt de frumoasă și de vie, cât semăn cu ea și să-mi ureze bun venit. N-a fost nimeni dar cred c-a apărut mai târziu, încă nu sunt sigură, momentan se uită înspre mine, mă-ntreb dacă o să-mi vorbească. A, mă refer la suflet, că gura sa mi-a vorbit multe și de multe ori, e frumos și așa dar mi-e poftă de mai mult. Doar mă știi că niciodată nu-mi ajunge.

Cine sunt? Aș vrea să știu, dacă afli înaintea mea te rog să-mi arăți cumva, desenează-mi din petale sau scrie-mi pe una sau și mai bine culege-mi una și spune-mi de ce-mi seamănă. Sau poate o floare întreaga, un buchet sau chiar un câmp. Uite, vezi, iar nu-mi ajunge, totdeauna vreau mai mult, vreau tot, sunt flămândă de tot ce îmi place și mă inspiră, sunt egoistă dar vom împărți și îți voi da bucata mai frumoasă și mai mare pentru că expresia ochilor îți va valora mai mult decât tot câmpul și încă de două ori pe atât. Și de-mi vei oferi înapoi din el ne vom întinde pe spate și vom admira tot ce ne-nconjoară, ne vom imagina restul iar pe noi ne vom pierde. Da, ne pierdem, auzi? Dacă nu, privește-mă, și-ai să înțelegi, privește-mi ochii atunci când trebuie, atunci când mă tem și-am să te las să vezi adânc în mine, dar ai grijă, dacă intri, te rog să-ți lași papucii la intrare, e curat și frumos acum, hai ajută-mă mai bine să mai agăț un tablou și un raft de bibliotecă și nu da cu șutul în pisică, e nebună ca stăpâna și-o să te zgârie, mereu mă răzbună.