duminică, 27 octombrie 2013

Încotro?

Cu dragostea nu te joci, dragostea nu-i material de joacă, nu e plastilină, apă, aer sau pământ, e ... ceea ce te schimbă. E ceea ce-ți dă ghes când ai liniște, cea care nu te lasă să dormi atunci când ai mai mare nevoie, cea care iți sucește gândurile încât nu mai știi nici măcar de unde ai plecat, darămite încotro de-ndrepți.
E ciudat cum poți crede că anumite capitole din viață se-ncheie, când ele de-abia încep, cum trecutul e de abia introducerea a ceea ce poate va urma, cum povestea ta nu e o narațiune prin înlănțuire, ci una prin alternanță.. tipic omenesc. Doar mintea umană își poate închipui că totul în jur este doar o creație a propriei persoane, că poate controla totul, că-și poate influența semnificativ destinul..
Dar nu e chiar așa. Astăzi visezi la viitorul îndepărtat și mâine nu știi nici măcar unde ești și cum ai ajuns în acel punct. E frustrant, e reverie, e destin, e durere și plăcere, e deja-vue, e ceea ce ne face să fim oameni - incertitudinea în care trăim deseori ne ajută să ne reorganizăm prioritățile, din nevoia de a ne oferi măcar un dram de stabilitate, când de fapt s-ar putea să stricăm chiar și precarul echilibru în care ne aflam. Tragic, nu?
Nu e ușor să trăiești alături de propria-ți personalitate, fie ea puternică sau nu, să încerci s-o modelezi după nevoile pe care le ai, fiindcă mereu în sufletul tău se va duce o luptă între ceea ce-ți dorești și ceea ce ai nevoie - rar ele coincid, și de aici apar conflictele emoționale în interiorul propriului eu.

Mulți trăiesc din inerție - "ce-a fi a fi, dom'le", iar cei ca mine, își chinuie sufletul, trupul și mintea în încercarea de a găsi varianta cea mai bună pentru un oarecare echilibru, o oarecare stabilitate. Da, ține de psihic, dar și de temperament, astfel încât cele două nu vor fi niciodată în concordanță. Și iar se ajunge la conflict. Iar eu am un talent deosebit în a-mi alimenta propriile conflicte..

Stările acestea "conflictuale" dau naștere unei sumedenii de întrebări, de exclamații, de oftări, de gânduri amestecate într-o clepsidră a timpului. Toate vor trece, dar știi cum e, nimic nu trece fără să lase urme. E important să înveți să folosești aceste urme într-un mod constructiv, să înveți din ele, deși unele te trag cu putere înapoi, în colțuri întunecate, în goluri fără fund, în guri căscate larg, parcă să te-nghită.

E amuzant, totuși trist, cum viața te pune la încercare și te forțează să alegi, să cauți o soluție, deși poate că ea nici nu există. Dar dacă nu am fi supuși la astfel de încercări, ce farmec ar mai avea nenorocita asta de viață..?

Mergea cu pas împleticit spre ceea ce numea "casă", gândindu-se... "Și acum? Ce fac cu viața mea? Niciodată nu am fost atât de nehotărâtă, de amețită, de confuză... ce mi se întamplă?". "Acasă e unde ți-e și inima"..dar cum poți trăi într-un om? Întrebările acestea fără raspuns vor dispărea rând pe rând sub cortina ultimului act, după care va răsufla ușurată că în sfârșit Dumnezeu a avut grijă și de ea, de sufletul și mintea ei..iar răspunsul va apărea cu siguranță când se va aștepta mai puțin - dar aproape de finalul acestui coșmar, acestei situații incerte, acestei glume fără haz, spusă de-un comediant prost plătit.